Vine Craciunul si l-am rugat pe interpretul de muzica populara sa ne povesteasca despre copilarie si aceea perioada din copilarie. „Când mă gândesc la iarnă este posibil ca unii din voi să nu-și închipuie aceași iarnă precum o aveam eu în copilărie. Iarna nu era o calamitate! Așa trebuia să fie iarna cu multă, multă, multă zăpadă! În satul Valea Ursului, la 7 km. distață de Iași, am crescut o mare parte din viață. Îmi amintesc cu drag că în drumul către școală parcurgeam 3 km. chiar și pe jos iarna, atunci când ningea câte o zi și o noapte, și nici mașinile nu circulau pe stradă pentru că nu mai era cu putință. Bunicul dezăpezea în fața ușii și decupa, în zăpada grea, trepte pentru a putea să ajung deasupra troienelor și să mă îndrept cître școală. Nu concepeam să lipsim, căci așa era iarna! Mergeam în gașcă, mai mulți colegi și colege, și cum ajungeam la școală ne încălzeam la soba clasei. Doamna de serviciu avea mereu grijă ca dimineața în jurul orei 5:00, focul să ardă puternic pentru a încălzi clasa. Adevărul e că zilele de iarnă treceau foarte repede la școală. În drum spre casă ne băteam cu bulgări, ori făceam fluturi în zăpadă, însă cel mai frecvent ne distram când sărea unul din noi în zăpadă, iar gaura pe care o făcea în zăpadă era mai adâncă decât înălțimea lui. Ninsoarea a stat și totuși ningea din crengile stejarilor din fața porții mele, ce erau scuturate de veverițele poznașe. Pe vremea aceea încă mai viețuiau veverițe în satul meu. Ajuns în casă bunica mă aștepta cu masa caldă și după ce mâncam tot din farfurie, scotea de unde erau ascunse: poale în brâu, papanași, gogoși sau clătite cu dulceață. Bunica știa bine slăbiciunea mea la dulce și se asigura mereu că voi mânca tot și abia apoi să mă desfăt cu ceva dulce făcut din făină albă și ouă de la găinele gospodine. Nu știu cum, dar găinile bunicii mele se ouau și iarna și nu au pierdut acest obicei nici în ziua de azi. Cred că… are bunica un secret!
Mașinile de dezăpezire au făcut loc autobuzelor să circule, însă zăpada era la fel de mult prea așezată, intrând în curte pe deasupra gardului. Era atât de ușor să ne cățărăm pe acoperișul casei. Vara ne chinuiam să facem asta! Însă de această dată ajungeam cu ușurință până la hornul casei și înapoi până jos pe lunecuș. Tu ți-ai făcut pârtie pe acoperișul casei?
Și iată că a venit vacanța de iarnă și vărul meu a venit la țară în vizită la bunici. Pentru noi era clar că începe bulgăreala. Însă nu puteam face asta fără să ne construim niște cazemate trainice din bulgări de zăpadă strânși cu putere în pumni. Tamburg, câinele alb de curte a bunicilor, era slobod prin ogradă, și se gudura de bucurie că e liber. Noi fiind sătui de bulgăreală am hotărât să îi facem o nouă casă ca la polul nord. La cușcă nu puteam ajunge nici în ruptul capului, era îngropată prea adânc în zăpadă. Am făcut tunele de cârtiță în zăpadă și când ne-au digerat degetele de la mâini și picioare ne-am potolit de durere. Căldura sobii mereu ne vindeca de toate, dar mai ales bunica cu poveștile ei frumoase din sutele de cărți citite la viața ei.
În seara de ajun bunicul meu mergea în maginea satului și se urca cu scara într-un brad înalt de 15 metri și tăia o bucată de creangă făloasă, iar acasă ajungea cu un brăduț de 1 metru. Creanga stufoasă era perfectă! Bunica punea în braduț vată albă precum s-au așternut fulgii de nea peste el aducându-și aminte cu bucurie de ajunul copilăriei sale. Pe vremea ei pomul de Crăciun se orna cu vată și lumânărele. Pe semne că obiceiurile vechi se desprind greu de oamenii sensibili. Și de această dată pe lângă nelipsita vată, bunica orna bradul și cu beteală, instalație și globuri, dar și cel mai important ornament, steluța din vârful bradului. Crăciunul acesta am ornat bradul frumos cu soția mea, doar că opțiunile zilelor noastre sunt numeroase. Cu toate acestea prefer și acum un brad micuț și stufos, dar de data aceasta unul artificial pentru a încuraja viața și natura! Și recomand asta tuturor.
Când eram mic în fiecare an mergeam la colindat cu niște vecini din sat care erau mai mici ca mine. Iar dimineața la prima oră umblam cu steaua prin casele oamenilor ce ne primeau la icoana din casă. Tatăl lor era în urma noastră pe tot parcursul drumului și ne oferea pază și siguranță, însă la urat prin sat făceam altă gașcă cu prietenii de prin sat. Băitanii satului făceau cerb și chemau și lăutarii cu ei. Cerbul era jucat mereu de cel mai înalt din trupă. Noi mai făcusem urs cu un an în urmă, dar anul acela urma să facem capra. Chiar dacă era capul meu de capră, nu îmi plăcea acest rol. Eu voiam să am replici, să fiu negustor. De multe ori modificam versurile și le actualizam pentru zilele respective, tocmai ca să simtă oamenii ce ne primeau că aveam un mesaj cu încărcătură emoțională, iar tradiția trebuia dusă mai departe și nu devenea niciodată învechită! Munceam mult la repetiții, dar și la țesut franjuri la costumația caprei și a țiganului. Ne ungeam cu funingină pentru a ne face mustăți, dădeam iama în rujul mamei pentru a ne face obraji roșii și ne distram de mama focului pe înfățișările măștilor ce le purtam. Dar încă de pe atunci, nu toate porțile ne erau larg deschise, de aceea ne-am gândit să mergem și în satul alăturat pentru a ura și a juca capra la cât mai multe case și a face cât mai mulți colaci, mere și gologani. De dus ne-am dus pe lumină însă la întoarcere doar zăpada mai lumina drumul de sanie. La acea vreme iluminarea între sate era inexistentă și nu ne-a fost greu să ne dăm seama că va fi un drum lung. Mergeam către casă încet pentru a încerca să nu ne rătăcim de drum. Comorașul, cel care strângea banii beneficia de protecția celorlalți. Stăteam în mijlocul lor, iar banii îi țineam bine ascunși. Ne-am fi putut întâlni și cu alți urători din alte sate care ne-ar fi putut jefui. Ajunși acasă împărțeam colacii, merele și monezile frățește și toți aveam să ne punem la somn, căci diz de dimineață mergeam cu sorcova. În timp ce noi sorcoveam cu grâu și orez, băitanii satului abia ajungeau cu cerbul pe la casele din satul nostru. Și iată așa am mai trecut și în acea iarnă în noul an” ne a povestit Cristian.